Doar să-ți apleci urechea
și țărmurile-ți vor spune,
despre orizonturi de vitejie,
ca o fantomă cu toate pânzele sus.
Pe-o mare nefiresc de albastră,
cu valuri te cheamă, îți cântă,
șoptesc povești fermecătoare,
incantații magice neînțelese.
Departe,
gene purpurii de văzduh,
trombe de flăcări
spre orizontul altor lumi,
talgere cu nard, tămâie și mirt,
fumegau înmiresmat,
sub torțe de smoală.
Chiparoși vechi și neclintiți
umflau umbre măiastre,
pe-un cer de ametiste,
cu țipete răgușite
de păsări necunoscute.
Vânturi cu mângâiere de giulgiu-nspumat
învăluie o lume tăinuită-n adâncuri…
între blândeți și rugăciuni de noapte.
Un răgaz pământesc m-aruncă
printre ancore, inele de parâme,
statui, săbii și amulete stranii,
măști grotești, ciocuri de corăbii
și simulacre de zei panicați…
O rază palidă de umbră piezișă
curgea… ocolind ruinele dintre ierburi.
Blocat între construcții sentimentale
și-un fel de chip al dimineții,
cu gânduri concurente abisale
într-un sens giratoriu incert,
mercenari blocați în timp îmi fac semn,
aud cum mă strigă, îmi arată
umbrele siluetelor sacerdoților,
cu mâinile întinse spre cer,

luându-și osânda supremă,
aruncând în jur anatemă!