După neguri și vâltori
Ce au răspândit fiori,
După un cer mohorât,
Vâjâit de vânt urât,
Ger cumplit, aspru, cânos,
Iarna își lăsase jos,
Cojoc rupt, după cojoc,
Și se frânse ghemotoc,
Nu în văgăuna ei,
Ci pe-un smoc de ghiocei.
.
Vlăguită a mimat
Că basmaua și-a legat.
Și-i căzu pe-o viorea,
Iar de cald se sufoca;
Și își stoarse pletele,
Și își scoase ghetele,
Căci un țurțur se topi
Și-o udă cât ai clipi!
Și dusă în gândul său,
Se rostogol-ntr-un hău.
.
Tii, că îi sări un toc!
Și prin poale de cojoc,
Se-ncâlci, bolborosi:
"Ãsta-i sabotaj!" Icni
Și căzu cu fața-n jos,
Iar prin nări simți miros
De sol ud și toporași.
Zvâcnind, a târât trei pași,
Și plângând cu brebenei,
A plecat în lumea ei!