vine o zi în care îți învelești rănile doar cu sare
(în oglinda întoarsă ochii tăi strălucesc ca ai unei fiare în beznă)
le cureți dinspre exterior către interior fără să-ți pese
că ai putea aduna în tine toate durerile frustrările rătăcirile celorlalți
că trupul ți-ar deveni o carceră sau un rug aprins de tine însuți
pentru fiecare părticică infimă ce conspiră pentru a-ți da numele
te transformă în mecanismul aparent infailibil cu un chip sau o mască
vine ceasul acela în care ai grijă să nu pierzi niciun prilej
să-ți uzi așteptările doar cu așteptare zi după zi soare după soare
literă cu literă cuvânt după cuvânt... și asta nu te sperie
(auto)provocările au devenit un fel de a doua natură a ta
vine timpul în galop și tu îl implori să vină să vină să vină
să treacă să treacă să treacă urmele lui îți rămân în epidermă
ca o mușcătură de viperă gentil le hrănești cu o lacrimă
ce nu se mai prelinge din neputință ci doar ca pură reacție fiziologică
vine o zi în care nu-i mai implori sosirea știi sigur că a fost predestinat
oricât de mult te-ar ocoli să te găsească fie și cu părul încărunțit
mâini zgribulite voce albă amintiri desfigurate doar pe jumătate femeie
cu același cer însă suspendat adânc între umeri de unde
pe furiș la intervale subtile se ivește icoana zâmbetului tău
ca un zefir ce împerechează curcubeie nu ține lacăte la vise
vine ziua aceea în care naufragiatul preia comanda
fără ifose de mare șef ci ca pe ceva firesc nimic nu e tragic
nimic nu doare și nici nu te face să-ți pierzi mințile de atâta fericire
pur și simplu să-i ții pe îngeri de vârful degetelor înfășurate în harpe
să bei o ceașcă de ceai de iasomie în pridvor cu Dumnezeu
nu e decât o filă dintr-o poveste frumoasă atât de adevărată