în carnea mea îmi hohotește plânsul
în carnea mea sunt morți toți fluturii becheri
din carnea mea eu am fugit
și-mi este frig acum și-o sete de mor
în ochii tăi mă putrezește zarea

sunt viermele ucigaș scăpat de zăbală
abia ieșit din mărul orb înșurubat
într-o orbită scopită cu alb
cu un pantof și cu un cui de rugină
pe coridoare trec asistente scârțâind fioros
pe sub cărucioarele lor
se prelinge timpul încet pe lângă ceasul șchiop
ne indexează cumva, unul câte unul
până când numai rămâne nimic
din osul luminii curcubeului ros
de o pizmă nebună și o urmă vultur
deodată prin mine trece femeia
cu un buștean cu părul strâns în coc
cu țâțele lovindu-i călcâiele în mers maiestuos
apoi se multiplică odios în nopți cu bușteni
parcă ar fi niște jobene cu crăci
în vise urâte dospite în nori
cumva David Lynch îmi deschide ușa
și fug în urma celui ce am fost
și fug neîncetat și fug mov
și mă usuc în ploaie de gândul miop

și dintr-odată toți cei din salon ne facem fericiți
în spațiul străvăzui dintre ușă și cer
ne ținem de mână sărim într-un picior
cineva urlă scâncind din toți plămânii
mă uit mai de aproape buimac, sunt eu
cu mâna dreaptă bălăngănită a limbă de clopot
cu cealaltă strânsă cu ură în pumn
am gura știrbă în clănțănit de fufe
de zici că sunt flașnetă turbată
înfășurată cu o tablă mov cu rost și migală
și multe zorzoane de sticlă, roșii și verzi
aruncate zglobiu peste umărul rece