împăcată cu sine
tristețea
mă înghite
din mers
ca pe un bob
de linte

de-am muri
și ne-am trezi
cu ochii întregi
să îi facem loc
veșniciei
înaintea
pământului

deschid adânc ochii
te privesc
și mă înfricoșez
omule
ești
tot
o rană deschisă

însingurări ale zilei
însingurările binecuvântate
ale celui alungat
de vocile care nu spun nimic
se adună singurătatea
ca apa rece în burdufuri
și ține pentru încă
o jumătate de sahară
între timp timpul devine prieten
chiar și când știi
că e prieten și cu nisipurile
omul ca iarba
zilele lui ca floarea câmpului
așa va înflori.