păsări în carantină cu ochi bolnavi, aproape umani, încă vii
și am auzit strigăt,
strigăt de dumnezeu
exilat de erezii în paradisuri factice
un dumnezeu mic, nesigur de el, rătăcit în întuneric asemenea copilului pierdut de mamă,
sfântul de la picioarele scărilor, negăsitorul de cale,
străinul de cuvinte, cel de dinainte de a zice și a se face
cum să te mai recunosc, doamne?!
corbii desfac țesuturi. enigma o lasă
gânditorului sositor mai la urmă
vidul se așază în matcă,
lichid amniotic în care frenetic exersăm numărătoarea în sens invers
și iar am visat păsări,
păsări care își potriveau zborul în cioburi de mimici orfane
și am simțit
înțelepciunea arhanghelilor ca pe-o anatemă
am plâns
jumătăți de oameni cărând monstrul în sicrie uriașe,
răsăritul pierdut în burta kalașnikov-ului
ploaia solidificată și neagră,
adn-ul risipit,
zigoții-pepiniere ale fricii,
floarea crescută în ghetou precum ciumații,
dumnezeu plânge
îi simt chipul și sângele
mi se face dor
adunată din oase,
mâna mea desenează dincolo de apocalipsă
ferestre