încep să înțeleg și eu rostul acestei liniști
fără de margini și fără de leac
la fel ca pe o pregătire intensă întru moarte
până la urmă suntem duși demult
fiecare în frica și tăcerea lui
sau în rămășițele indubitabil disparate
ale fostei noastre iubri
ceea ce ne lega s-a transformat fără știrea noastră
in zidul care ne înghite pe săturate
o iederă amară, umedă ne năpădește frunțile
pe rând
ca o ultimă șansă de-a ne stăvili unul altuia
căderea aceasta continuă

nu știm niciunul sau nu vrem să știm
că fiecare se prăbușește în celălalt
și asta e tot parte a unei iubiri
fără de seamăn și fără de leac