Într-o zi de vară, mi-a intrat în casă
un pui de porumbel blând și speriat.
L-am mângîiat și l-am crescut cu grijă,
ba chiar l-am învățat să zboare,
după ce i-am făcut și un cuib pe plac.
Pe stradă, era mereu în jurul meu
de parcă el mă ocrotea.
A început să zboare tot mai departe,
să cunoască lumea și s-a găsit
cu alți porumbei,
ba chiar și-a regăsit un fost cuib
de care se rătăcise sau fugise.
Fericit, s-a întors la mine,
mi-a gângurit a mulțumire
ca unui fel de tată și a plecat
în lumea lui de porumbel călător.
Mai are rost vreo rimă
la povestea asta ?