Era în mai, era-ntr-o dimineață,
Când ai plecat din gara cu castani.
Un tren, un șuier scurt pierdut în ceață
Și... nu te-ai mai întors. De-atunci sunt ani.

Credeam că vei veni mai către vară
Când e-nflorat veșmântul pe fânaț,
Pe smalț de păpădii s-alergi, sprințară,
Sub ploaia caldă ce-a scăpat din laț.

Dar vezi?... Închipuirea mea-i deșartă;
Că până astăzi n-ai mai revenit
În urbea ce-a rămas un punct pe hartă
Pierdut pe axa minus infinit.

Privesc de-a lungul liniei ferate
În minte cu același gând peren:
C-ai să te-ntorci c-un tren, dar, din păcate,
Pe-aici, de mult n-a mai trecut vreun tren...