tremuram în mulțimea aceea de oameni, cu mânecile-mi răsucite așa cum ți le
răsuceai și tu, apoi iar le desuflecai, apoi iar ți le răsuceai și
picioarele mele, și picioarele tale
încolăcite de trei ori ca o bună ripostă adusă gravitației, ca
sângele să se agite prin piepturi până la clocotit, până la clocotit
ochii îți sunt spălăciți și-agățați pe sfoara ce conduce spre hotarele lumii, știi
respiri într-un mod inedit și-acele sunete șterse... cu toate oglinzile sparte
dinspre care noi toți admirăm cerurile
de-aici, din acest buncher umplut cu fulgerările ochilor tăi, efemere
în o mie și una de clipe
infinitezimale
ne culcăm pe ele, pe clipe, și ne rostogolim, ne rostogolim, ne rostogolim
până la capătul timpului în care tot vrei să mă duci, tot vrei să mă ****
prin poezie