uită de mine!
i-am spus copacului așa
într-o doară așa
într-un sfârșit
fă-mă una cu pământul din care
flămând și egoist îți smulgi
tulpina să invadeze golul
în eternitate să încurce visul
apleacă-te
dacă vrei
cu mână de om nepriceput
și bun
cu gândul păsării
al corolei înalte
alege-mi alt nume
o stradă prima la dreapta
puțin mai mare decât orașul
alt sălaș
cea mai argintie rochie
altă devenire
cum, nu ai imaginație?!
ți-e teamă să nu fii patetic?!
(și ce-ar mai râde frunzele / și crengile / și razele rătăcite! sau poate că ar asculta / și frunzele / și crengile / și razele rătăcite...)
haide
culcă-te mai apoi
degrabă trezește-te
vâră-ți inimile în afară
întinde-mi trupul până
firișorul acela invizibil se va prelinge
în seva ta
îți va cotropi cu nerușinare
cu spaimă
avid
să trăiască
o singurătate
pădurea nesfârșită
a generațiilor care
dezinvolt și apoteotic
înveli-vor în viață
deznădejdea
cerului