Pe un câmp ce-a fost ca-n Rai,
Plângeau flori în mutul grai,
Brusturi, știrițe, mohor,
Și-un arici c-un puișor.

Plângea și-un hârciog pătat,
Și bursucu-ngândurat,
Cu fălcuțe pân* la brâu,
Că țineau boabe de grâu.

Codrul freamătă-n pustiu...
Ursul, cu mezinul fiu,
Mormăie, da rușinat,
Un suspin tot a scăpat!

Plâng și pomii tânguioși...
Pițigoii-s mai duioși.
Prin cântarea lor din cioc,
Au murit ferigi în smoc.

”De ce plângeți? iscodi
Un puiuc, cu ți-ți-ți.
V-au plecat mămicile,
Vă inundă fricile?”

I-am răspuns anevoios,
Într-un vers elogios:
”Pleacă vara, da nu-i bai,
Toamna va fi tot un Rai!”

Apoi plânsul a primat,
Am scris și am lăcrimat.
”Vară, pentru Dumnezeu,
Nu plânge, că plâng și eu!”

Am îmbrățișat-o lin,
Și s-a dus cu lung suspin...