Dacă te-aș lega la ochi cu o panglică de mătase,
și tu ai spune: e toamnă,
aș izbucni într-un hohot de frunze.

Tu ai păși, de mână cu mine, în lumina copacilor ca și cum ai merge pe apă.
Mi-e sete, aș începe să strig peștilor zburători.
Tu ai începe în brațe să-mi luneci ca viața printre degete.
Vai, aș șopti îngrozit, a căzut îngerul în brațele mele!

Și omul a rămas singur din cauza mea fără de îngerul care căra apa vieții în Paradis!

Dacă te-ai dezlega acum, așa cum de dragoste ne dezlegăm uneori singuri, cu zâmbetul ei încă pe buze? Nu-i așa că de-acum ți se deschid ochii de-adevăratelea și vezi lumea ca pe o frunză subțire, care ți se așază în palme?