Aerul începe să devină pământ otrăvit
și-l scutură neanotimpurile amestecate
de cicloane tragice, bolnave de nervi.
Meridianele, ca cercurile de butoi,
crapă ruginite în istorie.
Viul, încă viu, adulmecă spaima.
Apa se-neacă cu mizeriile lumii,
tușește tsunami și scuipă pe maluri
moarte curată.
Totuși, metropolele cântă și se dansează,
frenezia cotropește lumina și întunericul
care strigă disperate că ar vrea
să-ntoarcă secolele fără gunoaiele
pestilențioasei prosperități ucigătoare.
Câteva războaie zornăie banii
printre ruine și cimitirela modă.
Veninul inconștienței ucide lent
pălăvrăgeala despre viitor.

Oare, Dumnezeu a orbit !?