Merg și eu pe sub tălpile tale de nori
și mă întreb cum ar fi lumea
fără lumină și fără întuneric,
pentru că de acolo m-ai imaginat
printre toate mărunțișurile din sfera-titirez
care mă poartă cosmic de nevoie.
Doar unul ca mine te știe,
fără să-ți înțeleagă jocurile de-a facerea
în haosul unui semn din infinit,
cântec fredonat de undele cuvântului de-ntâi.
Cam multă imaginație și energie ai cheltuit
pentru începutul creației, stări și reguli,
dar cea mai remarcabilă este lumina,
pe locul doi ar fi iubirea,
la egalitate cu toate formele de suferință.
Cred că din amuzament ai creat
o mare varietate de prostie și răutăți,
răspândite aleatoriu cu multă dărnicie.
Timpul l-ai făcut un criminal pervers!
Oare de ce ai simțit nevoia să inventezi,
de la nivelul atomilor, până la întregul univers,
și stările de conflict distructiv !?
Nu-mi spune de armonie și de pace,
care sunt mai instabile decât orice!
Sunt recunoscător că pot gândi
și îți pot spune de toate, mai ales că
sunt parte din tine, Doamne al meu!