Toamna cu priviri de ceață,
Peste neguri călăreață,
A muiat și-nfrigurat,
Codrul meu de lângă sat.

Plânge lutul pe cărare,
Șopotesc râuri domoale,
Codrul ud, desfigurat,
Pierde frunzele-ntristat.

În rochițe ca de pânze,
Maronii, ca niște mânze,
Zburdă pe veșmânt de vânt,
Într-un foșnet ca un cânt...

Vântul zboară, se întoarnă,
Le agită și răstoarnă
În mormane alămii,
Șapte, nouă...zece mii!

Tu, codruțule, nu plânge,
Că vântoasele ți-or strânge
Toate frunzele din zbor,
Și-o să-ți țese lung covor.