așa spunea bunica, ori de câte ori un tăciune
se răzvrătea și se arunca în hăul deschis
ce îi aducea alinare arderilor de tot

de multe ori, asemeni bobului răzvrătit
mă arunc orbește în câte un hău
copleșit de suferință, șubrezit, învârtoșat de dor și singurătate

degeaba cauți scăpare în îmbrățișarea pământului
tu nu ești arbore să-ți spele rădăcinile la izvoarele uitării
tu trebuie să-ți clădești aripi pe măsura viselor înălțându-te

și-am fost minge de foc parjolindu-mi trecerea și urmele
ștergând amintirile, spulberând răsuflările și luându-mi toate visele
să nu se mai știe în lume de rătăcirile cometei

jos în spuza focului, e roata norocului
ce-n vârtelniță te-adună fir de vis și de frumos
și te țese-n cerul nopții să-i fii lunii de folos