despre dialogurile închipuite în care
uitai să răspunzi
pueril concepeam replici
neverosimile în feminitatea lor
nici despre cum „era / a fost odată...”
n-o să pomenesc mai nimic
[preafrumoasa poveste dând un sens... numai al meu...]
și am corupt timpuri / programe / verdicte...
în balansoarul în care singură m-am trezit
duminicile trudeau să mascheze vidul
lipsa mâinii amputându-și solitudinile peste o alta

nici despre revederea târzie nimic nu vei ști
despre absența noastră din cuvinte
[cum „nostru” ajunge brusc cu totul altceva să semnifice...]
despre poticnirea în gesturi
în dantela negrei rochii
fără de scrupule desăvârșind bâiguielile...
vei avea dreptul la propriile percepții
deformate de grabă sau de aglomerație
de zidurile acestea ample crescute vii
din suflete amorțite
îmi vei da dreptul la propriul scenariu
rodul nestăvilitei imaginații bovarice...
voi ști că nu pe tine te-am găsit
că nu... nu... eu nu eram eu...
se vedeau 2 străini
unii ce nu împărțiseră vreodată
un Cântec
de-aceea poate se lăbărța timpul
de-o parte și de alta a aerului ticsit
gânduri... privirea agresând cerul
penuria de sentimente a curții
o să ating o nuanță poate maroul
coperții impersonalizate
pe cel al bomboanei insipide de ciocolată
n-o să știi că habar n-am avut să mă apăr
constant ți-am dat voie să mă acoperi
ai debarasat spațiul de toată artileria
de toate detaliile...
de mine...

n-o să-ți scriu despre...
o să te-nvăț doar
cum se privește
un om
prin începutul purificat de decembrie
fără metafore fără de voaluri fără ascunzișuri
numai el însuși
bunăoară la masa aceasta
nici prea ovală nici prea aproape unde
ca pe o ninsoare blândă
îmi aștern inima
duminica vine ușor
mult-prea-timpul nu lasă spații goale
nicio frică de luni:
astăzi nu doare
nici iubire
nu
es
te.