se face că este iarnă și că îmi țin mâinile în buzunare
pe strada mea, nu au mai aprins lampioanele
doar zăpada mai strălucește în noaptea nestinsă
pe aici trecea odată carul cu boi și mama era țărancă bătrână
case mici, acoperișuri de țiglă, palincă de anul trecut și sobe cu hornuri abia desfundate
îmi luam dintr-un păr sălbatic din fața casei, ca astăzi, zăpadă
țineam foarte strâns în pumn rugăciune, și nu știam de ce era ca de cretă,
nu prea am știut să mă rog nu am știut niciodată, recii moși
mai răsăreau uneori să mă certe, șușotind și mințind din buzele lor înghețate,
eram mică, mai stricam din când în când câte un cuib cu rândunele,
din nisip se clădeau castelele, în fața casei, cu vânt de nord pe la coame
prin ele treceau ostașii de mâine, cu oasele lor de zăpadă
și cu mustrare
spre infinituri prinzându-se,
apoi cai abia îmblânziți mai veneau, fornăind.
mama își lua atunci boul din poiată și ieșea să îl ducă, frumos, la fântâna din capăt
avea o privire viorie și sufla amarnic din buze, când încerca, întâi, apa așezată în ol
și-o săruta și îi părea foarte dulce
și mă luase și pe mine cu ea
sărutam apa din ol și mi se părea foarte amară
adormeam cu capul pe boul ce se-adăpa, la cireadă, și visam un cer cu steluțe
și cea mai frumoasă din lume era, desigur, a mamei.
lucea ca o primăvară.