Poetul nu moare niciodată
e-un timid cu suflet de vată
un suflet sensibil din oțel
cu aripi de alb porumbel
iubește urăște și moare
se naște din aer cu-o floare
în dinți și orice întâmplare
care o trăiește în poeme îl doare
se jertfește în fiecare poem
cu fiecare nuanță de negru sau crem
el scrie ca o lumânare
care luminează până moare
el este bolnavul de serviciu
nemuritor sau muribund în ospiciu
el iubește oamenii și poezia
el este arcușul și simfonia
este și marmura și dalta
trăind pentru toți una-alta
iar când lumina lui se trage-n neant
se odihnește într-un diamant
și așteaptă așteaptă așteaptă
în lume să revină cadou

călcând pe moarte prima treaptă
ca un pui de înger din ou.