lecturasem încă un escu
de pe situl ăsta,
când din monolog
interiorul se pomenise
cu un interlocutor,
rănit și nervos,
țipând din mine
în mine fără șansă
de a se stăpâni,
o senzație de durere
și groază pe măsură
ce harța se intensifica.
Din mine în mine cu răbdarea
sfârșită, pătrundeam cu pași
nesiguri în inima lucrului.
În momentele acelea
până și creierul
căpătase un ton aspru.
Mă certa că n-am grijă
de inimă, dacă mai citesc
pe aici, dăcă n-am grijă
s-o las departe
de grafomania dezlănțuită.
Acum când toate astea
se calmează, aud clar
cum lumea noastră
s-a zădărnicit,
fără a fi zadarnică.
Demult, pe când
se dădea brazda postbelică
printre ficații și stomacele
slăbănogilor dezorientați
între două mitraliere
la fel de periculoase
ca orfanii ce au rămas
printre ruinele
proaspete ale secolului XIX,
descopeream o inepție
pusă de mine în mine
pe locul năzuinței
de a fi mai bun.
Năpădit de rușine
și lacrimi
printre congenerii
pregătiți să cadă,
în timp ce esteticul
de imitație se dilua
ca metodă, atunci când
din cuvintele noastre
ar fi trebuit să ne creștem
prima generație de suflete
eliberate, primii copii care
să nu audă de alternativele solare
și nici să se înfioreze
cu lamentații sterile,
peste mine credințele
își construiau temple
vremelnice pentru că
această stare s-a calmat
atunci când tăcerea
a luat locul aceluiași
repugnant escu care poluează
de la blândul Caragiale încă
și s-a mutat printre
Biblie și Paterice
unde alt fior de neputință mă îngenunchează