despărțirile poartă cumva o clipă de inefabil
când sufletul se rupe-n două neputând să aleagă între vechi și nou
când un ochi plânge după tot ce pierde și altul râde
bucurându-se că noul va începe de la tine

mi-e dor de mine cel ce-am fost
râzând în soare și dansând în ploaie
când zilele curgeau în noapte
și versurile închegau sămânță

mi-e dor și teamă de cel ce voi deveni
căci nu știu dacă apele-s învolburate
nu știu deșertul ce-o să-mi poarte pașii
și nu știu cine mă așteaptă-n poartă

târziu realizează omul că odată urcat în trenul vieții
nu mai poți coborâ decât la stația finală
indiferent câte peroane-și flutură batista
și câte-ocazii trec chiar dacă ți-ai dori să stai