într-o zi în care să cad precum spicele-n tăiș
fără nici un fel de grijă sau datorie
voi pluti în propria-mi ființă
și-mi voi contempla toată viață de undeva, din galaxie

cămașa mea mizeră de spaime maladive
se va topi în clipa tăierii spre înalt
tot ce-am purtat pe umeri, o cruce de iluzii
se va preface-n pulberi în marele meu salt

acele mii de gânduri naive și sărace
preface-se-vor picuri pe frunzele de salcă
la fel cu-ncredințarea că mă voi mai întoarce
care va fi doar drumul pe care timpul calcă

o liniște călduță ma va purta perpetuu
spre nicăieri și nimeni nu mă va aștepta
n-o să cunosc nici locuri, nici chipuri mult visate
voi fi doar eu și biata, pierdută umbră a mea