Ești o poartă deschisă
doar atât
cât să nu întârzie dimineața în tine,
și-apoi să se facă târziu,
mult prea târziu ca amurgul-tăciune
să mai amintească de focul
ce ne-a unit
în setea de viață,
în setea de stingere.

Deschid poarta,
fără prea multe-ntrebări,
cu tot mai puține răspunsuri.
O deschid și o-nchid.
Vântul mătură urmele dimineții ploioase.

Urmele tale
am să le-nchid în mine,
ca-ntr-o cetate cu lacăte mute.

Nici acum nu-ți vorbesc,
doar pregătesc niște chei pentru porți viitoare,
la limita dintre tăciune și scrum
să-mpăcăm pe „atunci” cu „acum”.