frunzele cui poartă vântul acesta
ale pădurii îmbătrânite care de mult
n-a mai îmbrăcat veșmântul miresei
a ales în schimbul nemorții
repetiția toamnei ca pe otravă bună

.... de crengile copacului s-au îndepărtat ele
sau de mine la goană au luat-o?!

apropie-ți respirația
de pielea-mi umedă dezbrăcată
o să te clatini/ poate o să-mi țipi numele
ziua ce-a uitat să-nceapă cu dimineață

prea târziu m-am trezit/ poate altcineva
mi-a furat timpul/ peticul ăsta de pământ cu cer
căruia neobosită îi deshideam porțile
ca de un cântec mânată/ ca de hipnoză bună

o să intri mai apoi pe poteca îngustă
înverșunat/ pur și simplu curios
îți vei continua drumul
devenirea-ntru mine

și o să fie prăpastie/ roșu în deșert/ o fântână secată
troița camuflându-și pustiul cu țolul greu
în fărâmițarea oaselor ce n-au mai apucat să ajungă moaște
când gândul sinucigaș al pelerinului purtându-și vina/ doar destinul
L-a rătăcit pe Dumnezeu

o să ies
o să ies din ascunzătoare
o să calc în genune
golul o să-i străpung
ca pe o coală albă din care
descarcerate vor crește litere
sensuri îmbrățișându-ne până la sânge absențele...

îmi voi asuma negrul
lipsa de perspectivă a imaginației

te ascult/ te las/ nu te contrazic:
toate scenariile apocaliptice sunt neverosimile

ține-te după mine
azi pot să sper în cădere
în foșnetul muzicii din lăuntrul ei