Mă-mbrac în alb, când zorile-s cenuşă
şi-n negru dacă umblu prin zăpadă,
în ciuda orişicui vrea să mă vadă,
jonglez în parc cu lanţul de la uşă.

M-azvârl precum şi cuiul din grenadă,
dezamorsându-mi firea bătăuşă,
pe-aleile ce-mi vin ca o mănuşă
mă-nvârt etern şi-n dulce promenadă.

Să nu te miri, nu te uita la mine
că râd ca prostul, fără să rămân,
ori că mă sparg în mii de figurine,

că-ţi cânt duios din zdreanţă de plămân
şi-ţi strig, apoi, cât încă mă mai ţine,
„sunt tânăr, Doamnă!” Tânăr? Sau bătrân?