exact asta cred că își doresc și ei. norii când ostenesc își lasă ploile pe unde îi apucă
și mor. lacrimile duc ultima picătură cu ele. rămâne doar un abur ușor
iar cerul pare că nu știe nimic. nici măcar nu se încruntă

seceta a ucis orice urmă de normalitate din suflet. privești igrasia soioasă
și consideri că numai zăbrelele mai pot opri degradarea totală
dar și rugina roade pe tăcute. și-atunci clachezi.
realizezi că morbul distrugerii face parte integrantă din ciclul vieții

Doamne, lasă-mi cerul să plâng și pământul să mă soarbă, dar Doamne
lasă și un bob de dreptate pe pământul asta pustiit, că poate
reușesc să înverzesc ca să nu-mi pară rău c-am pătimit...

căutând locul în care de sufletul tău ești mai aproape...