Nu e nimic, e-o liniște de gheață,
se-aude doar tăcerea, ca o apă
ce-n tulburele creierului sapă
și dă în el ca într-o fortăreață.

În piept ceva se sperie și crapă,
e tot în jur un bulgăre de ceață
ce-apasă greu de dis-de-dimineață
și-n el mă-ngrop și-n mine se îngroapă.

Va trece tot, cândva ne vom cunoaște
din pozele, mai galbene, un pic,
decât mai umblă mâinile pe moaște

ori roțile de frunze de la dric,
ori și mai proști și alții se vor naște.
Nu sunt bolnav. Nu mor. Nu e nimic.