Stau la fereastra
cu geamul de cristal
și sufletul mi-e ca piatra
cea sclipitoare,
ce fuge prin tunelul
lung și întunecat,
ce duce al meu voal,
fluturând ale mele neguri,
căutând lumina soarelui.
Sufletul meu zboară apoi,
ca un cocor spre primăvară
și simte lumina caldă,
cu copaci înfloriți
într-o lume ce doare,
iar durerea e piatra pe umerii mei
și duce ecoul ascuns de vijelie
și cântă la soare ca o privighetoare
ce aduce un zâmbet iubitor,
iar eu trăiesc din nou.