În nod mi-s mâinile legate,
le-am desfăcut de-atâtea ori
în fiecare miez de noapte,
când te priveam ispititor.

Tulburătoare inocență,
surâs blajin, îmbătător,
mă înăbușeam într-o demență...
Nu mai eram un muritor.

Dar timpul zboară peste noi
într-un aeroplan fantastic,
pluteam deasupra, doar noi doi
două suflete de plastic.

Mai sunt și acum câteva cioburi,
rânjesc, pășind, fără să simt;
mi-am însumat atâtea moduri
să-ți spun cât de mult te-am iubit.