drumul meu trecea ca de obicei
prin viscerele cuvintelor
nu purtam arme
tradiționale
îmbrăcată mai degrabă festiv
mă acompaniam la o frunză de brusture

iarna era de mult o poveste
trebuia să ne acomodăm lipsurile
la acest habitat al golurilor
al trucului

ce-i drept
îmi verificam constant pulsul
în chipurile care mai rămăseseră
identitatea... amestecul acela subtil
de copilărie și iarbă

în principiu nedezicându-mă
de aromele personale
preferam sine die
amandina cu rom
și dulceața de vișine

*
o vreme am împrăștiat
bucățele de suflet date cu alb
peste dihăniile trupului

eram eu

unica ninsoare
singura contribuabilă!

**
„noi doi”
această iluzie colosală!
această sustragere!
cum mirajul fluturilor căzuți din cer
ce nu s-au întors vreodată

***
jucăria lipită
din imaginația precară a celui născut
în lipsa lui Dumnezeu
atinsese în grabă realitatea
lăcomindu-se să fie

pe puntea nimicului

aceste vrăbii cu ochi de femelă prihănită
întâmplările fără niciun farmec reiterate faustic
pierderea semnificației în multitudine

această aglomerație brutală
în care nu ai cum
să-i faci loc
Dragostei.

****
„noi doi”
nu existase vreodată
nici nu avea să fie.