Plutea-n fața noastră cu stelele-n piele
pe dunga de varuri, cu ochii-n înalt
și-n stinsu-i de iriși, un cer de asfalt
cădea-n zbor de nemaivăzute umbrele.

Tot aerul zilei era ca un șpalt
al ei și-al plutirii desprinse din iele,
iar soarele-avea un cuibar de vergele,
din care curgea răsărit de cobalt.

Ca niște clepsidre, urcând din pământ,
sunt sondele-n câmpul de azi ca o rană
și-n zori noi de-acum, fugărite de vânt,

cu semne de eră prediluviană,
o văd iar, ca-n vis și o rog și îi cânt
să-i ierte pe toți. Pe noi toți, Sânziană…