timpul se scurge printre degete
ca melasa din teascuri
morile de vânt macină amintiri
nu te-am uitat
am rămas aceeași femeie
care adulmecă ploaia
tu același bărbat
care mă îmbrățișează
într-o fotografie
marele oraș mă înspăimântă
la fel de mult
ca atunci când îl priveam
împreună de la etajul zece
și noaptea vuia prin ferestre
precum un ocean de neon
lucrurile esențiale nu se schimbă
eventual se usucă și cad în țărână
ca niște coji de castane crăpate
nu îmi mai dau cu rimel brun-roșcat
hainele acelea astăzi mă strâng
la modă sunt oamenii eficienți
care își reșapează viețile
în malluri și totuși
dacă vei citi acest poem
înseamnă că trăiești
și pentru mine
este de ajuns