Afară, la fântâna grea,
În ger, trudește-o fată,
Din căși, nevoia o-îndemna,
Ar vrea, curat, să scoată.

Îmi pare, paseri, lâng`-uluc
Porumbii, plini de sete,
Departe, pe un ram, un cuc
Al năcăjitei fete

De trec, pe stradă, ciurde, iar
Sau oile, în pajiști
Îmi pare-acum un rost de dar
De ierburi și de capiști.

Îmi pare, cerul e deschis
Se-împrăștie, în fapte,
De-i suflet rău, nu e permis,
Să umble-afară-n noapte.

N-ogrăzi se sparie un os
De vaci și paseri multe
Și parcă străzile miros
Ca stelele prea culte...

În grajduri, caii spărioși
Mai prind comori să pască
Sunt iepe, mânjii cei frumoși,
Miroase a fetească

Afară-acolo-spre cruciș
Zac ulițe ciuntite,
E rost de fân, prin grohotiș,
Și ierburi pentru vite.

Cu mâna încă sus, pe cui,
În trudă e muierea,
Iar pasările nimănui
Porumbii-i cântă mierea.

Căci apa ei, curată e
Și scoasă-n miez de noapte
Privirea e cinstită e
I-o apă, pentru șoapte

Ce între nopți, păgân, se zbat
Îmi pare,-n faptul serii,
Să fie dor, de așteptat,
Aducerea muierii.

De văz, e cumpăna prea grea
Și paseri stau, în rânduri,
Și seara-aceea, ar părea,
Desprinsă pe la gânduri.

De trec, în stradă, dimineți,
Sunt șiruri, reci, de fluturi!
În pare,-n noapte, te areți
Magie, prinzi să scuturi.

Afară, la fântână, tors,
La cer, păianjen, inul
Spre ea, sunt stele, neîntors,
Își cată floarea vinul.

Spre casă, -îndeamnă,-un pas ușor
E rost de noapte moale,
Mai știe mărul roditor,
De dincolo de cale.

Cu pasările după ea,
În `căși, ar vrea să intre
Miroase a stupi și a pingea
Și sângele-i din vintre.

E parcă, azi, un timp mezin
Minutele rebele
Din cer, au tremurat puțin
Șiraguri dulci de stele;

Îmi pare, paseri, după ea,
Trecând, din basme-n basme
Poveste - de pe cer curgea,
Și stelele pe creaste.

Și, de privesc, spre minunar`
Îmi pare, timpul steie...
Atâtea secole,-n cuibar,
Mălaiul pe tuleie...

Afară-acolo, spre cruciș
Un Crist, pe o troiță
Chiar lângă asprul grohotiș
Pe frunte-i, romaniță...

`Suspinuri, pași-i ține, azi,
Păziți de-o dimineață,
Îmi pare că nu poți să cazi,
De lacrimi ți-cad pe față.

Suspinele, de le arat,
Făptura nu le ține,
Și poate zic că niciodat
Nu o să cazi, în spine.

Și, dacă floarea s-a uscat,
Târzie, romanița,
E duioșia, minunat,
Păzește, amu, lelița.

Își zise rugăciuni, mereu,
Iisuse, pe cărare!
E roada cugetului meu
Și-aduce alinare.

Și dacă-acum, un gând pătat
În noapte, o să steie
Mi-aduc aminte, minunat,
Și nu am fost atee.

Păzită, paseri merg în șir,
Și fluturi trec spre lună,
Iar eu, cu stropul meu de mir,
Nu-s singură, nebună...

Îmi pare-amu, în pasul meu,
Se leagă rugăciunea,
Și totul duce-a-Dumnezeu
Se lasă plecăciunea,

Pe calea grea, cu înserări,
Pe ulița, cu greul,
Un bețivan pe trei cărări
Nu-și vede Dumnezeul;

Ci doară, timp, pe-un loc de lut,
Odat` avea Lumină
Se lasă timpul-început
Și secole să vină!

Cu ramuri, eu o-am primit
Din noaptea cu mirese
Secundele i-am înnădit
Secunda mi-o prinsese...

Cu apă, ea întâmpina,
Ce chipul i-o arată,
Vedenia ar dispărea,
Și n-o găsi vreodată.

Am dat, din nou, din timpul Meu,
Femeii, alinare,
Căci, peste toate, un ateu
Nu și-ar găsi chemare.

Bisericile strigă,-acum,
Crăciunul e-înainte,
Și de-întâlnesc, femei, pe drum
Să vă feriți, cuminte.

În cer, pesemne, nopți mă văd
Dar nu scobor, -înainte,
La judecăți, E Rai, și văd
E lumea înainte.

Și dacă floarea s-a uscat,
Apusă, romanița,
Un glas, odată, minunat,
Păzește,-amu, lelița.

Vă știu la Mine, feciorei
În curăție cheamă
Fecioarele ce-aduc ulei
Și mere în năframă.

De sus, vă văd, fiuți-mi sunteți
Și vă întorn la Mine
S-aduc cădelnița prin vieți
Și-un timp de rugăciune.

Pe drumul vieții, de alegi,
Să stai pe lângă dânsul,
Îmi pare, roza s-a deschis,
Pe mini, mă umflă plânsul.

Pe drumuri, de mai trec țărani,
Eu n-o să știu de dânșii,
Ci El, de Sus, Aldebaran
Și crini, ce-L cheamă, plânșii...

Poemul, astăzi, s-a închis
Milenii s-or așterne
Și poate suntem Paradis,
Și pătimiri eterne...


Poezie, 39 de strofe (Din Antologie, în trei părți, de poezie clasică, în pregătire.)
Suspinele cele mai vechi, pe care le-am auzit, 2020, cu modificări minore pe text