eram într-un panamera decapotabil eu și cu
tine și cu sânii tăi care nu încap în versuri
cum nu încap munții în zăpezi între noi
cuvintele făceau cearcăne de atâta nesomn
în fața noastră drumul
culegea flori de câmp și ni le arunca pe parbriz
atunci am văzut pomul
(n.b. pomul cunoașterii) care se apropia
cu viteza mc2 cu care îți voi descheia
fermoarul rochiei într-o cameră de hotel
undeva între paris și însurăței accidentul pare
inevitabil se vede deja pomul cum
strigă cum face semne ca o barieră de tren brusc
timpul începe să se dilate și dincolo de
fermoarul rochiei tale sofisticate dau de un
alt fermoar și tot așa până ce din prea
mare grabă trec de trupul tău transparent