Se spune c-ai luat ființă dintr-o respirație lină,
veneai pe lume cum intră dorul într-o inimă caldă.
Dimineți și înserări de veghe la buna ta creștere
nu mi-au fost îndeajuns să-ți dau forma iubirii depline.

Sosea prematur înserarea-n cuvânt. Așteptai dimineți
să renaști în liniștea lor mărginind spații albe și vii.
Mult mai înaltă pășeai în zumzetul de voci cristaline,
în adieri de zefiri nebunatici răvășind părul tău.

Dar tot înăuntru creșteai, deveneai o stare de bine,
dinamism și vigoare îți dam din rănile mele adânci,
din zgârieturile printre tufe de mure și bozii.
Praful amiezii acoperea cicatrici nevinovate.

Mai târziu, te-am simțit cum goneai prin sânge spre inima mea,
acolo adăstai îndelung, ieșeai cu sfială-n obraji,
mă-nroșeam mult mai des când priveam vreun chip de fată frumoasă,
luai puțin din roșu, îți pregăteai forma ta viitoare.

Un timp, te-am încercat în exerciții de inimă-albastră,
cuvintele curgeau cam nătânge printre bolovani greoi,
se strângeau la strâmtori, se decantau, deveneau mult mai limpezi,
preț de-o clipă credeam că e timpul să capete viață.

Mult mai târziu, ți-am dat înțeles, te-am scris, de-atunci, fără teamă,
te-apropiai de forma deplină, hotăram să-ți dau nume,
liberă să crești din respirația mea spre cerul senin,
într-un zbor singular al inimii spre suflete gemene.