În pustiul neguratic, eu alunec și mă pierd
Mă arunc în mreje fade, căci eu sunt rob
Iar toamna,
E căușul lumii mele și lumea mi-e cuprinsă-n ea
Însă eu tot vreau să caut
Nu știu ce, dar e ceva...
Mrejele mă trag cu forță și dorința mi-o condamnă
Și mă zbat și zvârcolesc și-apoi o văd...
Era chiar ,,ea”: Făptura nopților de toamnă.

O văzui și chiar era, dar acum „ea” nu mai e
Îmi fărâm ființa s-o aflu și parcă mă prefac in scrum.

Vin zile efervescente-n care
Toamna, lumină din lumina mea,
Mistuie văzutul, nevăzutul și-al meu suflet
Cu săgeți din teaca sa.

Și ajung din nou pierdut, cu mintea grea de-al școlii studiu,
Pe-acel drum- preludiu pentru-al meu întreg, ce făptura-l traversa
Iar dojenit de-al ploii ropot, eu privesc spre dreapta mea
Dar acum eram privit, căci „ea” veghea și m-aștepta.

Alerg întru a putea s-o simt
Încă mă zbat și zvărcolesc, încă o văd.

Ajung in fața-i și mă opresc din treapăd
Ridic privirea dar nu e;
Ca și cum ne-am contopit, sufletu-mi se liniștește
Aud bruiat de visul meu, adevărul ce șoptește,
,,Ea” nu a fost și nu va fi, nu a vegheat și așteptat
Căci eu sunt, căci eu voi fi tot ce înseamnă
Fantasmă a nopți și a toamnei,
Făptura nopților de toamnă.