Uscat, ca o frunză, sângele se fărâmițează și își pierde
Adâncul în care se afundă spre a se dărui.

Deși visează că zboară, de fapt, se târăște spre a se înălța
Prin întunericul umbrelor din care lumina și-o risipește.

Căutându-se pe sine spre a nu-și pierde urmele
Mereu se uită înapoi să nu uite de unde vine.

Și astfel, mergând cu spatele înainte, se închipuie
Străfulgerând prin ceruri din străluciri anodine
Deschizându-și din aproape un alt mai aproape.

Val după val vâslește în propria dimensiune.

Un pescar plecat în întunericul dimineții
Visând că la sfârșitul zilei se va întoarce
Acasă cu toți peștii care împing marea.