cu ochii asemenea clădirilor în paragină am zărit sărutul de scorțișoară al morții
ascuns în spatele umbrelor milostive. cu degete imaginare ale unui corp fără
mîini, noi am băut din măștile oamenilor ca din cupe și ne-am descompuns
la marginea luminii. noi, întunericul de catacombă din camera în care se sinucid
suflete. noi. cea mai pură formă de întuneric, pentru copiii săraci.

nimic nu pare trist pentru cei asemenea nouă. cei pentru care singurătatea e totul.
cei pentru care nu există afară, nu există spațiu, distanță, moarte. doar interior.
viețile noastre independente de lumea externă, viețile noastre de-o frumusețe
ascunsă ochilor, frumusețea interioară unei statui. nimic nu pare trist cît noi dormim
nemișcați, neclintiți. & zburăm incredibil de repede, pînă la durere, în lumea fără trup.

& ce durere pentru cei care nu pot săpa tuneluri în ei înșiși! ce chin în inima celor
care loviți de lumină n-o pot vedea! ce suferință să nu te poți bucura de bogăție,
noi celor cărora interzisă le este lumina spre deosebire de cei care strălucesc
în afara lor, dar nu sunt înăuntrul lor! ce trist de cei care nu-și văd propria lumină!
noi suntem întunericul pentru cei săraci, cei fără un loc unde să se-ascundă.

ei sunt născuți să vîneze, să ucidă: milioane de sori care se omoară cu strălucirea.
ei sunt topiți de propria scînteie, fac umbrele noastre mai adînci, mai adînci. noi
am fost făcuți să-l prindem pe dumnezeu în capcane de șoareci, să prindem lumina
în pînze groase și negre, în cei mai negri nori. suntem rîuri goale, deșertăciunea.
cel mai rău curs mintea noastră are, mereu.