Câteodată îmi ascund gândurile. Le încui în casa sufletului meu și... astept. Mai mult decât pentru a le asculta în liniște. Tot ce rămâne este magia. Pe hârtie, este amintirea mea, care mă leagă de tot ce a fost adevărat, de visul pe care l-am trăit până când am deschis ochii și nu am mai mai înțeles ce văd. Am privit în urmă, în timpul acela, când m-am recunoscut în explozia primăverii, când cerul se deschide în inima omului, iar aerul e plin de cântecul păsărilor. Paradoxal, încă ascult marea în măreția scoicilor, încă mai cred în sărut, încă te caut cu degetul printre stele. Mai mult. Lumea este copacul înflorit și îi vorbesc de parcă l-aș cunoaște de ani întregi, de o viață.