După ploaie iese melcul cu vorbe, șoptește, suspină...
se tânguie pe frunze tăcut ca o ceață
mioapă de cuvinte uitate...
Îl caut în smârcul tristeții vitale
distrat de catrene: virgine, profetice, goale,
privite atent cu contra-ființa.
Oglinda se vaită neputincioasă la noi...
:"E pacea lumină, uitarea război?"