Poezia nu trebuie să fie partizană
și nu trebuie să demonstreze nimic.

Pentru că, dacă își propune să realizeze
astfel de idealuri, se rezumă la a rămâne
idolatră unei ziceri cu chip enorm.

De aceea, poezia, ca fenomen,
trebuie să se manifeste prin definiția
a aceluia ce în nici o altă prezență,
cuprinsă de orizont, nu o poate
rostui iară din a sa absență.

În adâncul din care se înalță și unde ajunge
poezia e umbra care își dăruiește
ființă alergând după lumină.

O cupă care se umple
spre a rămâne plină din sine.

Aici, în inima ei, de pretutindeni,
pulsează căutări asemenea unor rădăcini
care din adâncuri își sorb seva spre a se înălța,
prin distanțe în depărtări de unde, ca și speranța,
își adaugă, oarbă, dorința de a vedea pliniri
nesfârșite întinse din întunericul gol.