Tãcerile atârnã pe umerii noştri.

Toate în jur îşi schimbã starea de agregare:
Aerul devine fluid,
apoi din ce în ce mai compact.
Drumurile se evaporã şi o iau în sus, spre nori.
Cuvintele stau agãţate în cuier
sau aruncate neglijent pe scaune,
pe masã,
pe jos,
ca nişte haine de care ne-am dezbrãcat
în grabã,
şi se lichefiazã
asemeni ceasurilor topite
ale lui Dali.

Inimile noastre obosite ticãie în perete,
iar în privirile de jãratic stins
abia mai pâlpâie o scânteie.
Depãrtarea dintre noi capãtã consistenţã de fum,
înecându-ne respiraţia.

Şi toate-acestea când tãcerile
atârnã pe umerii noştri...