când păşeşti e de parcă ar zbura un elefant
tălpile tale decojite de pielea văzduhului
lasă urme facile pe sângele tinei de toamnă
aripile tale sunt prea grele pentru trupul tău
nu zbori doar trăieşti în ideea de a zbura
când şopteşti e de parcă ar tuna
la cea mai mare depărtare posibilă spre a te auzi
trăsnetul îţi loveşte travaliul
fulgerului copilului meu

păşind către mine e ca un abur de pe pietre în vară
prin condensarea lui tălpile tale au greutatea
necesară pentru a exista
când şopteşti ploaia îşi mănâncă tunetul
şi doar copilul meu din tine
picură înăuntrul tău
dând din picioare