Ne-am luat de mână ca doi abia îndrăgostiţi,
nu curgeau frunze sub soarele ca iedul cenuşiu,
măsuram pasul până la Eminescu-ziaristul, la Timpul,
căci nici poezie nu era, nici vis nu prea,
eram doar tu şi eu, două monumente suspecte de cuib,
întocmai turturelelor din spatele aerului condiţionat;

s-a-ntâmplat să-mi pari primăvara ce va să vie
în zodia lui Nichita beat pe calea lungă a Cişmigiului,
cu eşarfa aia care te făcea mai frumoasă decât visam,
cu ochii ăia de ciută zăpăcită, neînţeles de dulce,
s-a-ntâmplat să-mi pari sobră ca pompele funebre
când îmi îngropai fiecare vorbă frumoasă;

c-o gură de rachiu ai aplecat copacii de mi-au ascultat tălpile,
mântuit m-am simţit pe banca crescândă din copac,
din cuplul străin şi înaripat care-a trecut pe lângă noi;

şi era aşa, ca un vârtej inexplicabil poetic,
mă simţeam ca un om aparţinând fără să spun, să fac,
fără să datorez, să gândesc, să scriu;

e şi asta ceva totuşi – să te poţi lăsa pe mâna cuiva
care te iubeşte.