Nu poți să-ncalți adevărul în cizme,

el nu se cântă în piața publică,

asemenea unui refren din cântecul orbilor.

(Chiar dacă toiagul lor are ochi

pentru timpuri ascunse.)

Adevărul este o cremene din muntele inițiaților,

nu-l poți așeza, pur și simplu, pe biroul oval,

unde stăpânii trasează destinul supușilor.

Cremenea aceea are strălucire vie,

dar cine să știe

că ar putea fi lumina adevărului?

Cum să știm dacă nu-i o minciună,

ca toate imperiile clădite pe fală şi fum?

Când popoarele își pierd axa morală,

doar Dumnezeu mai ştie adevărul.

Cei ce l-au spus în şoaptă

n-au fost auziţi.

Cei care l-au strigat în piaţa publică

au sfârşit-o în cazne.

„Câte capete, atâtea adevăruri”, s-ar putea zice,

însă nu toate capetele sunt îndeajuns luminate,

nu le ajută nici tunsoarea bec,

nici aşezarea strategică sub reflectoare.

Cred că adevărul umblă desculţ,

în haine simple,

a-nvăţat smerenia, nu se impune prin forţă.

Când îl priveşti în ochi, te umpli de bunătate

şi simţi că iubeşti, că eşti om,

niciodată mai mult de atât.