Am lăsat pământul încet să dispară,
N-am mai privit înapoi, nicio ocară,
M-am rupt de zgomot, de lumi, de hotare,
M-am desfăcut în particule clare.

M-a prins un vânt cosmic, un suflu divin,
M-a spulberat într-un vis pelerin,
Am devenit o lumină fără trunchi,
Raze de stele ca într-un mănunchi.

Oceanul tăcut al cerului întins
M-a prins într-un vârtej nestins,
M-a dus până-n margini, până-n nimic,
Unde timpul încetează să ticăie ritmic.

Eram în tot, eram în pustiu,
Eram fior, eram doar un chiu,
N-aveam nici nume, nici chip, nici contur,
Doar libertate pe aripi de vultur.

Apoi, din adânc de vid nesfârșit,
M-am răsucit într-un arc liniștit,
M-am făcut ploaie, m-am făcut vânt,
M-am întors înapoi pe pământ.

Cine se pierde în stele departe,
Nu se întoarce la fel, devine aparte,
E val, e idee, e suflu de soare,
E parte din cosmos, e fără hotare.