M-am rătăcit printre noianuri de-amintiri,
tot încercând ca să urmez același fir
al vieții, ce se scurge
ca și un râu subpământean,
dar care nicăieri nu va ajunge
și n-am luat seama c-au trecut atâția ani,
și că prin mine-a curs atâta sânge,
că aș putea să umplu cu el un ocean,
am stat în toată-această vreme pironit pe cruce,
ca un tâlhar, împovărat de vină,
fără să am habar,
de ce inima-mi încă mai respiră,
însă nimic nu mai mă miră,
căci toate-acestea, azi, sunt în zadar,
sau ca un vis ce nu se mai termină,
fiind în cea mai mare parte un coșmar,
și tot ce-mi mai doresc,
e să se facă iar lumină,
ca să mă trezesc,
smulgându-mi din piroane
și brațe și picioare,
să mă apuc din nou să umblu, să să trăiesc,
ca să-mi fac singur drum prin univers,
lăsând în urmă timpul ca și șters.