o privesc
știe că mă holbez
n-o deranjează
nimic nu-i tulbură ritmul
în care tastează —
fără grabă fără pauză
fără intenție
continuu

(a început în 2006
și până astăzi nu s-a oprit)

degetele apasă cu forță reglementată —
o mișcare repetabilă documentată
cu rezultate previzibile
și fonturi standard

(am verificat
există ghid de bune practici
care încurajează această procedură)

eu nu vorbesc
nu din prudență, ci fiindcă
orice cuvânt ar suna
ca un brăduț parfumat
agățat de un sicriu

dat fiind că
toate formulele de interacțiune
au fost déjà arhivate
digital
rece
fără nostalgii

reacțiile mele sunt stocate
într-un dosar care zice
„subobservabil, dar politicos”

scaunul geme normativ —
îl ignor
și el mă ignoră
suntem două echipamente
cu uzură în limita de audit
suntem ok
dar numai cu notă de subsol

fata de la hr
nu zice nimic despre scaun
dar știu că înregistrează
și e suficient

monitorizează —
și încă secvențial —
analizează
când apăs pe enter
înainte de validare
când închid outlook-ul
cu un minut înainte de ora 17

anatomic
are o gură mică
dar cu o geometrie
care poate redesena verdictul
fără să spună nimic

din trei linii
și două sprâncene
poate desena un verdict
cu ecou în salarizare

stă centrată pe scaun
ca o piesă dintr-un flux
care rulează
doar dacă nu-l întrerupi
și doar cât nu încerci
să-l întrebi
de ce

mă ridic
nu pentru că vreau
nici pentru că trebuie
ci pentru că în fișierul meu .zip
s-a implementat automat comanda
„pleacă înainte să te observe!”

(ea se uită la mine
ca la o grindă
încă portantă
dar deja marcată cu carioca
pentru neutralizare etapizată)

scot raportul la imprimantă
nu-l semnez
(semnătura ar putea ridica întrebări)

ies

scaunul revine singur
la poziția ergonomică

(ceva-mi spune că planul de pregătire profesională
nu i-a atribuit vreo instruire în acest sens —
deci mai mult ca sigur o face în mod cu totul
intuitiv) )