Știi, iubito,
nu-ți mai pot strânge roua buzelor cum o strângea cândva inima,
plină de pasiune și fervoare.
Mi s-au conturat buzele de atingerile tale,
când ai împărțit cerul în două:
la miazănoapte,
îți scuturai bobițele de rouă pe genele frunzelor golașe,
pe lamele ierbii știrbite.
la miazăzi,
strângeai sub poala ta căldura trilurilor dulci
și un zbor ușor de păpădii.
Și-ai compus, din gama toată,
sonata dorului flămând.

Acum au înghețat, de dragă dimineață, lăsând un gust amar de ceață.

Am încercat să țin toată durerea ucigașă în piept,
dar inima a cedat — și m-a născut sonet.
Am încercat să adun bobițele de rouă în pumni,
dar m-a rănit tăcerea cu lama ei știrbită.
Am încercat să ascult sonata dorului nestins
și căldura m-a descompus în roua buzelor tale.